"Cartea lui Valeriu Bârgău, Marele echilibru, ar putea fi considerată postumă, dacă se ia în seamă editarea, apariţia după ce autorul a devenit, în cuvintele sale, „cavaler al văzduhului” - dar afirmaţia ar rămâne o păşire exterioară experienţei poematice. Alăturată celorlalte volume, într-o avansare interioară, se constată între ea şi acestea un circuit genetic, o transmisiune de configuraţii poematice în a căror reproducere se păstrează un cod, cum s-a zis în timpii din urmă. A-l surprinde în apariţia şi jocurile şovăitoare ale poeziei este ca şi cum ai căuta, mitic spus, „punctu-acela de mişcare” din care cresc şi spre care se strâng aceste configuraţii. Este ispititor să-i dai de urmă. În ghindă stă stejarul, au spus-o bătrânul Hegel şi veşnic tânărul Eminescu, care nu făceau abstragere de la tors şi devenire a toate şi tot. Cartea Marele echilibru poartă însemnele existenţei acestui „punct”, insesizabil şi cel mai slab, dar care pune în mişcare poematicul, de nu ştiu câte generaţii şi dă minunea de a fi a poetului."
Dumitru VELEA
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu